Zilele astea mi-a rămas în cap o idee simplă, dar cu greutate. „Eu aveam nevoie de iubire.”
Fiecare om are ceva ce caută. Unii vor liniște, alții vor să fie ascultați, alții doar vor să nu fie uitați. Eu aveam nevoie de sentimentul ăla de întregire. De o îmbrățișare sinceră. De atingeri care nu cer nimic. De prezență. Prezență reală, caldă, umană.
Lucruri pe care, poate, unii le au de mici. Eu nu le-am avut. Și nici nu știam cum să le cer.
Nu eram capabil să vorbesc cu nimeni despre ce simt. Niciodată n-am avut luxul ăsta. Să spun cuiva: „Uite, mă doare.” Sau „Mi-e teamă.”
Nici cu bunica. Nici cu mama. Nici cu tata. Nici măcar cu mine nu știam să fiu sincer.
Și nu zic asta ca să atrag mila nimănui. Zic pentru că poate și tu ai simțit la fel, și n-ai spus nimănui niciodată. Sau poate n-ai avut cui. Și dacă citești asta, e ok. Ești ok.
Scriu ca să-mi dau voie să simt. Poate-i prima dată când o fac cu adevărat.
Dacă ai simțit și tu la fel, lasă un comentariu. Uneori și două-trei cuvinte pot schimba o zi.
