„Nu am nimic, sunt bine” Partea a doua: Borcanul cu speranțe și liniștea care minte
Articolul ăsta era început de mult. Îl aveam salvat în draft, fără titlu, fără final. Doar cu niște rânduri scrise într-o seară mai apăsătoare. Nu știam dacă are rost să-l termin sau dacă merită să-l citească cineva. Și probabil nici acum nu știu sigur. Dar ieri am fost pe Vârful Toaca. Mi-am dat singur un reset. Aer curat, liniște, peisaj care te face să simți că totul poate fi puțin mai clar — și da, m-a ajutat să scriu asta. Să nu mai țin în mine.
„Nu am nimic, sunt bine.” Cuvinte simple, dar care mint mai bine ca orice. E replica aia automată pe care o folosești când nu știi cum să începi o discuție. Sau când ți-e teamă că dacă deschizi gura, nu o mai închizi. Și nu vrei să sperii pe nimeni cu ce-i în tine.
Am tot oscilat între două variante: fie spui ce simți și riști să strici tot, fie taci și te dărâmi pe dinăuntru, puțin câte puțin. Și realitatea e că am încercat ambele. Și niciuna nu m-a salvat complet. Dar am înțeles ceva: atunci când găsești pe cineva care chiar vrea să asculte, fără să te judece, simți că poate mai ai o șansă.
Am vorbit azi cu o persoană care chiar a încercat să mă înțeleagă. Mi-a făcut recomandări — un psihoterapeut, câteva idei de medicamente, dar și câteva vorbe bune. Și când cineva te ajută sincer, fără să aștepte nimic, îți amintești că nu trebuie să treci prin toate singur. Că uneori e ok să ceri ajutor.
Mi-am imaginat un borcan. Nu de sticlă, ci unul în capul meu. L-am numit „borcanul cu speranțe”. Încerc să-l umplu zi de zi. Cu planuri, cu oameni, cu idei. Chiar și cu glume proaste sau cafele băute în tăcere. Nu mereu iese, dar încerc. Pentru că atunci când e gol, se simte mai greu decât orice piatră cărată până pe vârf.
Speranța, pentru mine, nu mai e ceva vag. E un obiectiv. Să transform un vis într-o realitate. Să nu mă mai agăț de „poate într-o zi”, ci să trag de mine să fac ziua aia să vină. Cu pași mici, dar sinceri.
Poate articolul ăsta nu are un final clar. Poate nici nu trebuie. A fost doar o formă de aerisit gândurile. Și poate într-o zi va exista o continuare. Când voi fi coborât alt munte sau când voi fi învățat să mă mai iert puțin.
În loc de încheiere: dacă ai și tu un borcan cu speranțe, nu-l lăsa prăfuit. Pune acolo ce ai: o idee, un plan, o vorbă bună de la cineva. Nu trebuie să fie mare lucru. Dar dacă te ții de el, o să vezi cum începe să conteze.
P.S. Mulțumesc, M. Fără tine, probabil articolul ăsta rămânea tot în „draft”.
