Speranța moare ultima. Dar uneori moare și ea, când te saturi să mai aștepți. Totuși, las ușa crăpată. Nu pentru tine, ci pentru liniștea mea.
Caut iubire, dar nu mai știu cum arată. Am tot confundat-o cu atenție, cu obișnuință, cu liniște temporară. Și m-am trezit că dragostea nu e oarbă. E selectivă. Alege cine nu e pregătit.
Tăcerea e mai grea decât despărțirea. Strigi în tine să se oprească, dar nu te mai aude nimeni. Așa ajungi să vorbești doar cu tine. Nu ca nebunii, ci ca oamenii care s-au săturat să explice.
Am învățat să nu mai dau lacrimi pe oricine. Țin tot în mine pentru oamenii care vor merita durerea. Puțini mai rămân, și mai puțini înțeleg.
Ai pierdut de mult ce căutai și nici nu mai știi unde. Uneori vrei doar să zici „mai stai puțin”, chiar dacă știi că nu o să schimbe nimic.
Scriu despre asta nu pentru atenție, ci pentru ordine. Când pun gândurile în cuvinte, devin mai simple. În rest, doar te consumă.
Da’ e ok, n-am de gând să mai insist. O să mai fac un blog despre asta că doar sunt IT-ist! Până atunci, las internetul să decidă dacă am dreptate.
