„Nu am nimic, sunt bine.”

În fiecare „Nu am nimic, sunt bine.” se ascund sute de sentimente. Gânduri amestecate, noduri în gât, lacrimi neplânse. Se ascund răspunsuri pe care ai vrea să le dai, dar știi că nu are rost. N-ar fi înțelese. N-ar fi luate în serios. Sau ar fi privite ca „drame” de oameni care nu știu cum e să le porți pe toate în tăcere.

Am fost și eu acolo. Sau… poate încă sunt. Nu scriu asta ca să mă plâng, ci pentru că știu sigur că mai sunt oameni care simt la fel. Și nu prea au cui să zică.

„În spatele fiecărui «sunt bine» e un om care a învățat să fie puternic de unul singur… pentru că ceilalți l-au doborât, nu l-au ridicat.”

Nu e ușor să ceri ajutor. Uneori nu știi nici ce ai. Alteori ți-e frică să nu fii judecat. Dar adevărul e că toți avem momente în care avem nevoie să fim ascultați. Fără soluții, fără sfaturi rapide. Doar ascultați.

Dacă simți că nu mai poți singur, nu înseamnă că ești slab. Înseamnă că ești om. Și poate că exact asta trebuie să îți spui mai des: e ok să nu fii ok.

Eu, unul, am ales să scriu asta nu ca un articol, ci ca un reminder pentru mine și pentru oricine simte că duce o luptă invizibilă. Nu ești singur. Chiar dacă uneori așa pare.

Scris într-o seară în care nici eu nu știam ce am… dar simțeam că trebuie să las ceva aici.